Rockin’ In The Free World

N-are nicio legatura cu nimic, dar tare imi place mie cum suna titlul asta de piesa a lui Neil Young, cantata mai apoi si de trioul Vai – Satriani – Malmsteen. But I digress, cum zice englezul. N-am mai scris nimic pe blog pentru ca m-am plimbat saptamana asta cateva mii de kilometri, partial in scop de relaxare, partial in scop de serviciu. Nu a fost in totalitate relaxare, dar totusi a fost o binevenita iesire din cotidian.

Prima oara am fost la Londra, la evenimentul de lansare al lui Samsung Jet. N-o sa spun foarte multe despre aparat si eveniment (o voi face in connectul urmator), dar nu am cum sa nu remarc viteza excelenta pe care o are aparatul “smarter than smarthphone” al celor de la Samsung. Absolut remarcabil modul in care se incarca aplicatiile si in care raspunde aparatul la comenzi, lucru datorat procesorului de 800 MHz destinat doar aplicatiilor. Al naibii de bine facuta jucaria.

Acest press trip la Londra a mai insemnat ceva – cazare la Millenium Chelsea Hotel, adica la o aruncatura de bat de stadionul ghiciti carei echipe britanice pe care o iubesc eu tare mult. Asa ca am avut ocazia sa vizitez, impreuna cu partenerul de calatorie Bogdan Petre (al carui blog plin de noutati tehnologice il gasiti aici), stadionul lui Chelsea, un loc incarcat de istorie. Am constatat si de data asta ca altii chiar stiu sa faca bani din traditia unei echipe de fotbal si ne-am simtit fenomenal vazand banca de rezerve pe care va sta de anul asta Ancelotti, sala de conferinte la masa careia au semnat contractul toti oamenii importanti ai istoriei acestui club, vestiarele, dar si tribunele din care fanii isi incurajeaza echipa. Mai ca n-am mai remarcat lipsa gazonului, care tocmai se schimba. Foarte bucuros am fost sa aud, atunci cand i-am spus ghidului de unde suntem, un “super, super Dan Petrescu” spus din tot sufletul. Ba mai si stia de performantele recente ale lui Dan Petrescu la Urziceni. Se vede ca unele lucruri nu se uita.

Ziua urmatoare am petrecut-o vizitand Londra impreuna cu noii nostri prieteni bulgari, timp in care am si luat masa intr-un pub tipic englezesc. Atat va zic –  zvonul ca mancarea englezilor e proasta nu e zvon; mi s-a reconfirmat. Poze din Londra si de la stadion am aici, daca aveti chef sa le vedeti.

Am revenit apoi in Romania, am stat pentru scurt timp in Bucuresti, dar destul sa ajung la Hard Rock Cafe si sa vad cel mai vechi laptop din Romania, iar apoi am ajuns pentru o zi la Oradea si am plecat in Austria la Nova Rock, festival care a avut si bune si rele, dar per total a meritat experienta.

In prima zi am ajuns direct la showul celor de la Disturbed si recunosc ca nu m-au impresionat. Galagie parca prea multa pentru mine si cu cam prea putin sens. Am stat doar cateva minute si am mers la Gogol Bordello. De trupa asta, care a dat recent si pe la noi, nu prea ai ce sa zici ca si show. Oamenii se simt excelent impreuna cu publicul, Eugene Hutz e un showman care stie ce face si daca toarna vin in el in permanenta, sunt muzicieni foarte buni, iar cand mai ajung si la “Start Wearing Purple” e nebunia completa si te simti obligat sa sari (oricum, rusine sa iti fie daca nu te-ai simtit pana atunci).

Si a urmat ceea ce eu asteptam de foarte multi ani – o cortina rosie in fundal si o trupa fabuloasa, capabila de aceleasi minuni de acum multi ani, cu un vocalist fabulos, care poate face absolut orice cu vocea (l-am numit pe the one, the only Mike Patton). Un Faith No More in plin forma, cu un public pe care il merita din plin, si insistand oarecum pe piesele mai galagioase – parca pentru a le arata celor de la Disturbed si altor trupe ca pana si “galagia” se face cu cap. Au aratat de parca nu s-ar fi oprit vreodata si au sunat la fel. Impecabili pur si simplu.

A urmat o alta trupa esentiala pentru mine. Nine Inch Nails. Au sunat mai bine si decat au facut-o la Sziget, s-u plimbat nonsalant printr-o multime de piese esentiale ale carierei lor (sau mai degraba ale carierei lui Trent Reznor) si, spre marea mea surprindere, n-a lipsit “Metal”, o piesa care mie imi place foarte mult, desi nu intra intre hiturile lor. Poate pentru ca a fost piesa de la care a inceput sa imi placa trupa. Din nefericire, showul a trebuit sa se incheie la “Head Like A Hole”, din cauza furtunii care incepuse cu vreo 20 de minute inainte, care a provocat o pana de curent. Fantastic a fost ca lumea a continuat sa cante cateva versuri si dupa ce trupa a fost fortata sa se opreasca. Furtuna s-a intetit, tot puhoiul ala de lume a trebuit sa iasa si sa o ia spre masini sau corturi sau cine stie spre unde, asa ca am ajuns sa ne pierdem unii de altii si, cum ceilalti nu aveau mobil la ei, iar eu nu ma prea am cu orientarea, am ratacit vreo 2 ore prin ploaie pana am gasit iesirea (festivalul e la kilometri buni de orice asezare umana), m-am imprietenit cu un cuplu finlandezi si cativa austrieci care locuiau ca si mine in Hegyeshalom, si am ajuns pe la 3 acasa. Dupa ce am ascultat Metallica (pe care, daca nu era ploaia, ii prindeam, caci ajungeam fara probleme la cealalta scena pe la a doua piesa), in timp ce cautam iesirea, ud pana la piele (nota – data viitoare imi iau cu mine haine de ploaie si daca sunt 40 de grade). Fara pneumonie, spre norocul meu.

Ziua urmatoare a insemnat si mai multa ploaie, asa ca am ratat Lacuna Coil, iar din Monster Magnet am mai prins, pana am ajuns prin “ciocolata” care era peste tot, exact ultimul acord. Dar am prins Chris Cornell, care, spre marea-mi dezamagire, a inceput cu cateva piese de pe noul album, pe care nu il pot inghiti nicicum. Nu stiu cum poate cineva care a facut atata muzica buna sa se compromita in halul asta. Ma rog, problema lui. A trecut el pe urma spre “No Such Thing”, iar apoi piese de la Audioslave, Temple of the Dog si Soundgarden (il auzeam in timp ce ma duceam spre cealalta scena), cantate chiar bine, dar degeaba. Dezamagirea era deja produsa si nu mi-o mai stergea cu una-cu doua.

Ceea ce m-a asteptat la cealalta scena, dupa o noua plimbare prin acelasi noroi in proces de uscare, a facut sa merite efortul. Chickenfoot, supergrupul format din Satriani – Hagar – Smith – Anthony a aratat ca poti sa facoi rock simplu si la obiect de calitate in 2009. Au fost extraordinari, au facut pe toata lumea sa se simta bine si au aratat ca niste oameni care nu mai au nimic de dovedit in muzica si vor doar sa se distreze impreuna cu cei din public. Sammy a aratat de ce e unul dintre cei mai mari solisti din rock, Anthony si Smith (care la Red Hot nu ar indrazni sa batra asa) au fost responsabili cu groove-ul intregii adunaturi, in timp ce Satriani nu cred sa se fi simtit vreodata mai bine pe scena. Au cantat aproape tot albumul recent lansat (Sammy a spus ca selectia a fost necesara, fiindca la festivaluri nu ai timp cat ai vrea), iar distractia a fost la cote maxime.

Cu toate ca din cauze independente de mine nu am mai reusit sa stau si la ultima zi, ratand Guano Apes sau Toten Hosen, a meritat. Am vazut ceea ce mi-am dorit cel mai mult. Ceva poze, facute, cu HTC-ul de data asta, aici. Urmeaza Manowar si, de s-o putea, din nou Faith No More, de data asta la Sziget.

P.S.: sa va spun un secret – daca nu ma credeti ca a fost excelent Nine Inch Nails, pana merge linkul de transfer.ro (adica 10 zile) puteti descarca toata cantarea de la Nova Rock dand un clic aici. Mi-a trimis-o si mie prietenul MAD, care are surse bune de asa ceva. Stiu ca am fost acolo, dar suna asa de bine…

Posturi recente

3 Comentarii la “Rockin’ In The Free World”

  1. bogdan Says:

    Vad ca te-ai intors odihnit si cu chef de scris…Brava…
    O sa iau si eu niste Picioare de Gaina sa vad cum este ca tot ii lauzi… :O))

  2. Bogdan Says:

    :)) Da, ai putea zice si asa. Cred ca e cel mai lung post din istoria blogului. Iar Chickenfoot o sa iti placa. E feelgood music din ala cum iti place tie 🙂 .

  3. bogdan Says:

    Oh Yeah!