Fericirea din ochi

Exista o femeie (ar putea sa aiba undeva spre 30 de ani) care are obiceiul sa cutreiere strazile Oradiei, mai ales cele centrale, cam pe la aceleasi ore pe la care se nimereste sa trec si eu pe acolo, in drum spre sau dinspre birou, sau cu diferite treburi. Atitudinea ei fata de tot ce o inconjoara, modul in care priveste cumva in gol si gesturile tradeaza cat se poate de clar faptul ca nu are cum sa fie normala (ce expresie oribila s-a inventat pentru ceva atat de personal). Asta in acceptiunea generala a termenului, asa imperfecta cum este ea. Nu deranjeaza pe nimeni, nu discuta cu nimeni. Nu face decat sa se plimbe, aproape tot timpul cu o mapa in mana, sa mai vorbeasca uneori de una singura si sa zambeasca. Lucrul care ma uimeste in mod constant este zambetul acela, atat de sincer si care imi da atat de tare senzatia ca ii apartine doar ei si ca restul lumii nu are ce cauta intr-o fericire care i se citeste cat se poate de clar pe fata. 

Stiu ca asta poate suna ciudat, dar imi da de cate ori o vad senzatia ca acolo, in lumea ei, e cat se poate de fericita si ca nu are nevoie de lumea noastra. Chestia asta pur si simplu ma fascineaza. 

Nu, nu exista nici o concluzie a acestui text.

Posturi recente

Comments are closed.