Nu sunt nici pe departe un cinefil. Imi plac filmele bune, dar rare sunt cele pe care le astept cu foarte mare nerabdare. Mai ales dintre cele noi, cam lipsite de substanta, in opinia mea (cu foarte mici exceptii). Am o multime de filme preferate (toate mai vechi), dar dintre cele noi putine pot spune ca m-au impresionat.

Cu toate astea, daca pot spune ca foarte putine filme din ultimul timp m-au dezamagit, nu la fel se poate spune despre cateva seriale. Am o pasiune pentru cateva dintre ele si urmaresc uneori 5-6 episoade unul dupa altul. Asa a fost cazul lui Huff, care nu voi intelege niciodata de ce nu a fost continuat. Absolut excelent, personaje bine conturate si un Hank Azaria care joaca foarte convingator. Ca sa nu mai spun de Oliver Platt.

Unu alt serial pe care am facut o pasiune (dovada ca am vazut toate cele cinci sezoane, plus cele cateva episoade care exista din al saselea), e Two And A Half Men, o comedie absolut bestiala, numai buna de tras o portie de ras dupa o zi obositoare. Iar Charlie Sheen face toti banii. Umorul din serial nu prea e pentru copii, dar cu toate astea…

Am lasat cele doua “obsesii” la final. Descoperirea mea de anul trecut – daca bine imi amintesc, mi-a povestit cineva despre serialul asta intr-una din vizitele mele pe la Bucuresti – Dexter, una dintre cele mai reusite productii de televiziune din ultimii ani. Michael C. Hall (cei care se uitau la “Six Feet Under” il stiu ca pe “fratele gay”) joaca rolul unui criminal in serie cu un cod de onoare, care ii omoara doar pe cei care merita (in speta, criminali in serie). Suna ciudat, dar cred ca ajunge sa spun ca e imposibil sa nu tii cu Dexter, nu cu politia… Fiecare episod are actiune concentrata, dialoguri excelent scrise si o distributie extrem de bine aleasa. Poate ca are o conceptie cam sadica si este cam grafic, dar merita din plin urmarit.

Ultimul la care ma voi referi este si ultimul descoperit. Culmea, in urma tonei de aberatii pe care le-a debitat presa din Romania si nu numai despre David Duchovny, dependenta lui tratata de sex si divortul de Tea Leoni. De fiecare data citeam “Duchovny, care joaca rolul unui scriitor obsedat de sex in serialul Californication…”, asa ca am zis sa incerc sa vad un episod-doua, sa vad ce o fi de capul serialului aluia. Si sunt foarte multe. Californication ti se poate parea decadent, rautacios sau de un umor prea explicit, dar in nici un caz nu ai cum sa il ignori. Duchovny joaca extraordinar, iar situatiile in care ajunge personajul sau, Hank Moody (in majoritatea cazurilor din naivitate si din dorinta de a spune exact ceea ce crede) uimesc prin diversitate si nu numai. El e un scriitor ale carui carti poarta nume de albume cu Slayer, care a avut la un punct foarte mult succes, iar ultima carte i-a fost transformata intr-un film de mare succes, care nu a pastrat mare lucru din povestea originala, dar l-a facut pe Hank sa se mute din New York in Los Angeles si sa o piarda pe Karen, femeia pe care o iubeste.

 Serialul asta are de toate – e si comic, are si replici foarte inteligente, dar si momente dramatice. Dovada faptul ca am vazut cele 16 episoade difuzate pana acum in vreo trei sau patru seri consecutive (sunt episoade de jumatate de ora, desi nu cred ca pierdeau nimic daca erau mai lungi). Si sa nu uit, ma uimeste de fiecare data muzica excelenta de pe coloana sonora (nu, nu e piesa aia cu Red Hot Chili Peppers, pentru ca e proces si acum pentru nume, din cate am citit). Unde mai auzi Peeping Tom intr-un serial mainstream?

Inchei aici postul asta, desi poate ca mai erau cateva (oarecum “clasice”) la care ma voi referi cu alta ocazie. Si mai era si “Heroes”, foarte bun si el, dar pe care l-au eclipsat cele de mai sus in ochii mei. Mai jos, infama scena de inceput din “Californication”, care a generat cam mult scandal (omul visa, iar serialul nu e sub nici o forma destinat copiilor…)