Asa se numeste o piesa de pe ultimul Foo Fighters, “Echoes, Silence, Patience & Grace”. Si cam asa ii poti spune lui Dave Grohl, fost tobar in Nirvana (o trupa dupa care nu m-am omorat vreodata, poate cu exceptia lui “Unplugged In New York”), fara rezultate deosebite. O fi fost de vina si genul ala muzical, in care nu vad cum ar fi putut sa impresioneze. Surpriza pe care mi-a facut-o omul asta a venit cativa ani mai tarziu, cand a inceput Foo Fighters, ca si chitarist si vocal (si toate celelalte, dar doar pe primul album). La inceput au fost mai “veseli”, imagine sustinuta si de clipurile la bascalie, ajungand acum la cu totul altceva.

Culmea e ca surpriza persista pana in ziua de astazi, iar albumele Foo Fighters sunt unul mai bun decat celalalt si, culmea, au succes. Lucru ciudat pentru o trupa care imi place mie (dintre astea mai noi).

Pur si simplu au piesele lui Grohl o energie si o sensibilitate fenomenale, combinate intr-un fel care ma dezarmeaza. Si mai ciudat e ca ascult tot timpul albumul pe de-a intregul, nu o piesa sau doua. Cu toate astea, “Let It Die” are ceva…